Ochiu-mi obosit poposește
pe zigzagul mantrelor înlăcrimate de atâtea și atâtea ori.
Auriul din ochii stăpânelor se-nalță pe scara pătrată, albastră,
sfârșind sfâșiată de vulturi striviți între gene.
Parca nici pietrele, nici umbrele arcuite nu mai sunt veșnice!
Doar albastrul, doar întunericul rece,
ele da.
In umbra penitenței și a urgiei ce mă-mpresoară
mă dezbrac de trecut ....
Tremură neutru, între altar și catarg,
ochiul auriu albastru al mantrelor înlăcrimate.
???
RăspundețiȘtergereincredibil... versuri?
felicitari,
spor si inspiratie in toate!!!
Multumesc! :)
RăspundețiȘtergere