luni, 9 mai 2011

Speranță

Ochiu-mi obosit poposește
pe zigzagul mantrelor înlăcrimate de atâtea și atâtea ori.
Auriul din ochii stăpânelor se-nalță
pe scara pătrată, albastră,
sfârșind sfâșiată de vulturi striviți între gene.

Parca nici pietrele, nici umbrele arcuite nu mai sunt veșnice!
Doar albastrul, doar întunericul rece,
ele da.
In umbra penitenței și a urgiei ce m
ă-mpresoară
m
ă dezbrac de trecut ....
Tremur
ă neutru, între altar și catarg,
ochiul auriu albastru al mantrelor înlăcrimate.



2 comentarii: