joi, 20 decembrie 2012

TRANSFIGURARI




Într-o curgere firească a marilor întrebări existențiale rămase etern fără răspunsuri, artistul Petru Ciobănică, Don Pedro, fixează o transfigurare întreită a ”Sfârșiturilor” (acrilice pe pânză, 2012), într-o manieră ce îi augmentează ideea contopirilor succesive dintre artist și operele sale, într-o devenire mereu reînnoită, asigurând superbia trecerii prin lume a celui care știe să-și asume destinul până la capăt. Privind spre Marea Trecere, într-o decantare originală a coloritului, cu o dominantă sepulcrală vădită, ca și cum de pe pânze celebre albastrul s-ar topi în de-colorări subtil administrate notelor de tablou apocaliptic.
 Undeva, dincolo de deriva unui necuprins diluviu, cu contururi umane dramatice, așteptând de sus mântuirea sau moartea, poți ghici scările IEȘIRII, prin aceeași mare de albastru topit în marasmul infinitului cataclism ce amenință constant dăinuirea noastră.
O stare greu de tradus în cuvinte, o cale sigură de re- așezare a Transcendentalului, spre care arta adevărată ne sugerează cele mai profitabile cărări, un set de interogații la care, la rândul nostru, avem a da răspunsuri, neuitând de parabola orientală, în care adevăratul pictor avea să se salveze din fața răutății puterii efemere a împăratului orgolios, desenând o bărcuță ce avea să îl ducă pe valurile mării albastre revărsate din uriașa frescă imaginând urieșenia talazurilor marine.
De atunci, fiecare artist adevărat poate avea o bărcuță dăruită de un generos imaginar, singura ce îl mai poate descurca printr-o lume tot mai dezlănțuită, în care altfel de agresiuni suplinesc anticul diluviu.
Prof. univ.dr.Constantin DRAM, scriitor, editor, critic literar

CRITICA LA EXPOZITIILE LUI PETRU CIOBANICA



ESENŢA FORMELOR DE LUMINĂ
sau despre darul «veşnicei reîntoarceri»…

Lumină şi cuvânt, chip şi asemănare, vibraţie şi rezonanţă, fundamentala undei şi nesfârşitele sale armonici… Iată dualitatea prin a cărei pulsaţie lumea însăşi a fost creată, modul prin care acţiunea MARELUI CREATOR s-a manifestat în lume, dăruind omului  ̶  cu o fără de margini generozitate   ̶  şansa propriei sale aduceri aminte, şansa propriului său har novator… Sinergia împlinită de „lumina cuvântului”, de „chipul asemănării” şi „vibraţia iubitoare”…
Căci, dacă la început a fost LUMINA-CUVÂNT, rostogolită peste lume prin jerbe de culoare şi de formă, prin cascadă de sunete prefăcute în simfonie cosmică, abia apoi s-a manifestat   ̶   din interiorul lumii însăşi  ̶  şi darul fiinţei omului de a (în)chipui şi (re)numi, în termenii propriului său limbaj, esenţa Marii Creaţii. O esenţă pe care memoria umană o recuperează prin anamneză din orizontul platonicei „Lumi a Ideilor”, din care toate s-au desprins spre a reveni, mai apoi, ACOLO... ACASĂ. Printr-o VEŞNICĂ REÎNTOARCERE pe care Mircea Eliade a intuit-o ca fiind cu prioritate un dat al înţelepţilor şi artiştilor, meniţi, poate înaintea altora, să o trăiască… 
*
Meditând la începuturile creaţiei cosmice, ascultând muzica sferelor şi privind dansul stelelor, Nada Brahma şi Hiraniya Garbha, vibraţia şi rotunjimea semnelor originare, artistul uman şi-a modelat măsura propriei sale fiinţări creatoare… Un univers de fiinţare în care pictorul PETRU CIOBĂNICĂ a ales în mod tacit să vibreze, dăruind tuturor semenilor  ̶  în măsură să privească spre a vedea, să înţeleagă cu ochiul minţii spre a trăi deplin cu inima  ̶  formele şi culorile artei sale (re)configurative. Apropiindu-se astfel cu o secundă mai devreme de Dumnezeu, cum atât de adânc gândea Constantin Brâncuşi că se petrece, omeneşte, visul de a fi creator, de a fi „vârf de compas”…
Neîndoielnic, obsesia recuperării arhetipurilor în modalităţi de expresie proprie este o menire pe care prin naştere orice potenţial artist o primeşte, dar pe care  ̶  printr-o tacită şlefuire a timpului de viaţă  ̶  o perfectează întru găsirea propriului său stil… Le style c’est l’homme, ne amintea Buffon, sugerând astfel că  ̶  dacă lumea arhetipurilor este constantă şi imuabilă, perfect şi unificator modelată de Marele Creator  ̶  alternativele prin care creatorul uman a încercat să o mimeze, prin avatarurile creaţiei sale, sunt nesfârşite la număr.
Care dintre aceste potenţiale moduri definesc aspiraţia pictorului de „a (re)pune în formă” arhetipurile originii şi de „a in-forma” sensibilitatea umană asupra periplului său prin lumea esenţelor susceptibile de a primi formă, iată ce se cuvine înţeles înainte de toate. Din ansamblul criteriilor care  i-au marcat devenirea creatoare  ̶  personalitatea artistului însuşi şi contextul manifestării sale, scopul şi finalitatea demersului creator, nevoia de a alege şi de a fi ales de un anume tip de  receptori  ̶ ̶  am ales a descrie, în cele ce urmează,   în termeni mai degrabă metaforici decât analitici, pentru a spune cât mai multe în cât mai puţine cuvinte  ̶   universul de discurs specific picturii şi strategiile stilistice de (re)prezentare.

■ PLEDOARIE PENTRU UN UNIVERS AL ESENŢEI UMANE. Privind înainte de toate, din „vole d’oiseau”, universul limbajului pictural al lui Petru Ciobănică, survolându-l pentru a-l putea vedea mai întâi printre gene,  născând astfel misterul stării stimulatoare de intuiţie, am putea desprinde cu relativă uşurinţă arhetipurile care îi marchează, obsesiv aproape, „devenirea întru fiinţă”…. Astfel, din înaltul unei integratoare viziuni, privind „pădurea” iar nu „copacii” ei, voi numi fără nici o ezitare ESENŢA UMANĂ ca fiind „coloana vertebrală”, „nucleu dur” al creaţiei plastice a pictorului… Din care abia apoi se vor desprinde, pe rând, formele concrete ale NATURII UMANE, înţelese  ̶  în pofida efemerităţii lor  ̶  ca fiind „măsură a tuturor lucrurilor”… Din această perspectivă, câteva definitorii ipostaze marchează universul tematic al picturii lui Petru Ciobănică, descriind într-o triplă complementaritate: unicitatea, dualitatea, multiplicitatea fiinţării umane
● OMUL CA ESENŢĂ A SINGULARITĂŢII, omul, ca individualitate arhetipală, pare a fi privilegiat de ochiul simbolic cu care artistul priveşte, minunându-se, lumea. Ochi aducător aminte al „adevărului” că cea dintâi formă de chip omenesc, peste care s-a suflat duh de viaţă, a fost cea masculin-adamică. Dar, ignorând parcă deliberat o atare părtinitoare opţiune, în viziunea lui Petru Ciobănică principiul feminin pare a fi prin excelenţă privilegiat… Poate pentru că un artist nu uită nici o clipă că adevăratul act al creaţiei vii, care îl mimează pe cel al Creatorului Genitor de Oameni, aparţine Femeii, nu uită că doar Femeia este dublu privilegiată prin chip şi asemănare: cu partenerul său adamic din al cărui trup s-a desprins, pe de o parte, cu arhetipul creatorului divin, care stă în spatele tuturor celor născute din nimic, pe de altă parte. Faptul că Femeia a fost cea dintâi care a cedat ispitei de a muşca din fructul interzis a avut ca revers de ispăşire naşterea copiilor în durere, sau penitenţa de a fi zidită simbolic între cărămizi, precum Ana (arhetipal redată în pânze precum: Zidul, Trecere 2), sacrificată pentru ca opera lui Manole-Meşterul să dobândească forţă vitală. Un destin a cărui omnivorentă forţă pare a nu-i fi fost simbolic străină nici unui artist…
Poate tocmai pentru a descoperi atare rădăcini, în tablourile lui Petru Ciobănică FEMEIA se priveşte atât de mult în oglindă, încercând a se regăsi înăuntrul fiinţării, dincolo de vedere, dincolo de goliciunea trupului, acolo unde doar cel de al treilea ochi ar putea să releve esenţele nevăzute ale eului (în ciclul Nud în oglindă sau Nud cu mască), pentru a căuta şi găsi originile creaţiei lumii în sămânţa propriei sale creaţii… Mai mult, aceasta este poate raţiunea pentru care chipul arhetipal al femeii este obsedant reprezentat de pictor într-o multitudine ipostaze repetitive: căutându-se în afară, într-o memorie a unui timp şi spaţiu deja ignorat, pulsând în lumina de dincolo de fereastră (în ciclul Departe, Departe 1…2, solitar unduindu-se în tăcere sau regenerând parcă după vibraţiile unei celeste „muzici a sferelor” (Personaj, Dans 3), sau, în cele din urmă, meditând la timpul unor spirituale trăiri (Incantaţie, Şaman) ori al unor senzuale emoţii, trecute sau poate viitoare (Lady în blue vs. Lady in red sau Extaz)…
Căci, dacă Adam a primit darul vibraţiei prin chip de creaţie, ca duh direct suflat de Divinitate peste modelul prefigurat din lut, Eva a primit darul asemănării de creaţie, calitatea acesteia de a fi vie, prin clonarea ei din pulberea pământului adamic…  Pulbere pe care, de la bun început, bărbatul a dorit să o recupereze cu o fără de egal patimă, reîntorcând-o iubitor în sine, instalând cel dintâi principiu lumesc al plăcerii estetice: «Îmi place, pentru că am nevoie de ea…». Transformarea Secundităţii în Primeitate de viaţă…
Din spatele acestei feminine Primeităţi, pictural marcată prin cascade de linii ondulatorii şi culoare, de ici şi colo izvorăsc chipurile Bărbatului Arhetipal, un personaj solitar mai degrabă schiţat decât pictat, dispus însă să îşi aducă aminte timpul în care unitatea încă nu era divizată, mai întâi, când tulburarea separării de sine a devenit motiv de regăsire, mai apoi. Este suficient să amintim în acest sens expresia chipului simbolic urlând către lume (amintind parcă celebrul Strigăt al lui Eduard Munch), aspirând la ieşirea creatoare din cuşca unei simbolice limitări (Păsărar, Trâmbiţaş, Saltimbac sau Menestrel, ciclul Străinul) pentru a deveni înţelept sau paria (Sacerdot sau Damnat) sau, in extremis, pentru a prelua destinul Hristosului răstignit pe crucea celor patru vânturi  (din ciclul Suprapuneri 2009).
Toate acestea, rememorate pictural ca trăiri fulgurante de viaţa, pure şi simple, picături decupate firesc dintr-o continuă curgere a plăcerii de a fi, sensuri filtrate printr-o filozofie a înţelegerii de care doar artistul însuşi poate să dea seama, recunoscându-şi propriul univers de fiinţare transformat în nelimitată sursă de creaţie…

În atelier, ARTISTUL: un „strigăt tacit”…

● OMUL CA DUALITATE A OPUSELOR, iată o coincidentia oppositorum generatoare de o specifică tensiune motrică: aceea dintre esenţă şi fenomen, dintre conţinut şi formă, expresie şi sens, dintre semnificat şi semnificant… Sau, cu alte cuvinte, tot atâtea chipuri de a numi „tensiunea contrariilor” prin care lumea operei de artă, a creaţiei picturale implicit, se defineşte… 
Ancorată în lumea omenescului, această tensiune constituie o altă definitorie ipostază a fiinţării umane, reiterând parcă mitul androginului desprins din esoterica atmosferă a Banchetului lui Platon, în tablouri în care, pe de o parte, dualitatea yin-yang se regăseşte ca o entitate androgină ce pare a-şi fi regăsit dublura în oglindă (Umbra, Oglinda, 2, 5, 6), un ego feminin dublat în varii chipuri de un alter (Pitii, Cariatide, Întâlniş) sau în tablouri în care  ̶̶   pe de altă parte  ̶  cuplul feminin vs. masculin se întrupează firesc în chipul plăcerii de a fi împreună (Împreună plutim, Îmbrăţişare 2, Lunatici) sau, dimpotrivă, înstrăinaţi în trup şi spirit (ciclul Străinii).

Diviziuni fără nume, de la unu la multiplu: din culoare şi formă, inimi…

Căci, dublând individualitatea, bărbatul îi stă acum alături femeii sale, prin capacitatea sa de a modela lumea în manieră creatoare, picturală, în timp ce femeia îi stă alături bărbatului pentru a da sens viu, valoric, operei sale, pictată sau născută. Iată de ce, arhetipal, CUPLUL devine  motivul dominant al creaţiei lui Petru Ciobănică, cuplu în care poziţia mai înaltă a bărbatului este accentuată prin conturul atât de suav al femeii de alături… În alte împrejurări, însă, femeia pare mai cuprinzătoare, mai puternică decât starea de a fi a bărbatului ei (Întâlnire 6). Un omagiu tacit adus delicateţii transformată în putere, o sugestie a dinamicităţii contrariilor în care când un principiu, când altul, pare a fi dominant… Omeneşte, toate acestea par a fi desprinse din universul de viaţa al artistului, care a reuşit să treacă dincolo de concretitudinea clipei pentru a modela ca arhetip de viaţă dualitatea însăşi. Tulburător asumată sub semnul lui  A TRĂI sau A FI, înlocuitor armonic al verbului A AVEA, care a generat atât de multe patimi … Sau, spus, în termenii (re)cunoscători ai artistului, care îşi înclină poetic fruntea în faţa EI:
EŞTI tot ce-i mai rodnic în mine,
EŞTI pasărea Phoenix din sufletul meu,
EŞTI limba despicată, subţire,
EŞTI osul cel sacru,
EŞTI mereu.
EŞTI …

● OMUL CA VOCAŢIE A MULTIPLICITĂŢII, iată un chip în care  ̶  prin schimbarea stilului de reprezentare artistică  ̶  esenţa devine fenomen, iar fenomenul îngăduie . Cel puţin două alternative tematice  ̶  una naturală (biologică) şi alta culturală (socială)  ̶  sunt asumate de artistul obsedat de vibraţia sufletului colectiv. Astfel:
1. Mai întâi, sub ochii artistului, din perspectiva unei deveniri naturale, Cuplul  Originar se transformă genetic în Cuplu Uman, multiplicat pe rând în triadă sau tetradă, ş.a.m.d., reprezentată cu intimă picturalitate în cicluri precum Sfat, Nocturnă etc. FAMILIA, în chipul ei expandat, în care alături de El şi Ea   ̶   apar copii mai mici şi mai mari, în diferite permutări circulare şi interacţiuni afective, relaţii pe care pânza le păstrează adesea în stare de vaguitate  (Adoraţie, Muza)   ̶  pare a fi o altă dominantă a căutărilor şi găsirilor simbolice ale lui Petru Ciobănică.  Căutări în care, mai mult sau mai puţin conştient, axă coagulantă  ̶  deopotrivă nominală şi simbolică a compoziţiei  ̶  o reprezintă tot femeia, ipostaziată deja în Principiu Matern.
2. Mai apoi, din viziunea  unei expansiuni sociale a eului, încep să transpară diferitele chipuri culturale ale omului în LUME. Astfel, ipostazele în care oamenii sunt întâlniţi de artist sunt varii, începând de la grupul care se prosternează în faţa unicului (ciclul Adoraţie), la cel care se exprimă dinamic (Dans ritualic), sau până la grupul în faţa căruia se produc minuni (Alchimie)… Magicul pare a fi un liant al existenţei omului într-o lume alienată, stressată, în care el găseşte încă puterea dialogului şi a comuniunii. Din această lume a expansiunii umane, nu lipsesc totuşi prezenţe ale mediului de viaţă trepidant, cum ar fi ciclul Urban, în care tehnologicul pare a fi un alt chip al magicului.
Reprezentări ale conturilor umane figurate pe verticală şi orizontală, filiforme sau dilatate, geometric liniare sau ronde etc. definesc corespondenţa dintre unu şi multiplu, în care artistul nu pare a fi uitat că ontogeneza repetă filogeneza. Aceasta este trama care explică faptul că lumea lui Petru Ciobănică pare a oscila între individual şi social. Or, între aceste două extreme, marcând grupul restrâns la sfera legăturilor de sânge, pe de o parte, grupul social  indefinit lărgit şi bazat pe legături culturale, izbucneşte soluţia mediatoare a artistului: LUMEA CA FAMILIE… Iată o opţiune de viaţă pe care artistul a transformată într-o sinergie care pare a sacrifica adesea „osul sacru” al grupului restrâns în beneficiul unei expandate deschideri către semeni, către trăiri abisale, ancorate pătimaş în substanţa şi licorile artei… Tot atâtea lichefieri şi diluţii de care culorile şi formele pure par a avea o nevoie imposibil de evitat, dar generatoare de nebănuite schisme emoţionale şi implicit estetice…
Soluţia stă într-o regăsită cale de mijloc, aurea mediocritas, pe care poate că odată regăsit sufletul artistului o va putea transpune în opera sa capitală, marcând cu bucuria înţelesului: ÎNTOARCEREA  ACASĂ…AKASHA, spaţiul eteric unde sufletele se recunosc şi regăsesc, făcând din nou casă împreună, aşa cum a fost înainte de timpuri…
Delphiana deviză: „Cunoaşte-te pe tine însuţi şi vei (re)cunoaşte universul”, care pare a şopti  ̶  în termeni brâncuşieni  ̶  priveşte până vei vedea”, caracterizează toate tablourile din această categorie  ale lui Petru Ciobănică,  atât de dator lui însuşi…

Artistul, modelându-şi Familia-Semn,
            într-un chip, pentru a o ţine apoi „în braţe”, în alt chip…

Mutatis mutandis, urmărind strategia prin care autorul şi-a numit colecţiile prezentate public prezentate, pe de o parte, marea majoritate a tablourilor, pe de altă parte, vom constata că acestea sunt denotative, simple, adesea fruste, lipsite de orice metaforă, exprimate de obicei printr-un singur cuvânt, mult mai rar printr-o sintagmă denominativă… Ca să nu mai vorbim de faptul că acest univers nomenclator, redus la câteva creionări semantice, este dublat  ̶  acolo unde artistul are nevoie a crea o constelaţie de sensuri  ̶  de deschiderea unui ciclu de tipul: Compoziţie 1, 2…n. Dar, pe cât de săracă şi simplă pare a fi esenţa semantică a numelor purtate de tablouri, pe atât de complexă este forma lor picturală, nelimitat deschisă interpretării… Opera Aperta
Deja amintitul principiu al plăcerii, în care culoarea şi forma sunt decisive, este înlocuit în acest caz de un principiu al relaţionării semantice, în care zoon politikon se constituie ca dominantă a reprezentării artistice. Astfel, subordonându-se implicit rezonanţelor umane mai sus definite, artistul a găsit şi o implicită cale de ordonare a lor, prin succesiunea expoziţiilor anuale prezentate publicului românesc. Traseul semantic al expoziţiilor prezentate în ultimii ani este marcat de succesiunea câtorva cuvinte-cheie prin  care, mai mult decât taciturn, artistul şi-a conturat în public devenirea artistică: Suprapuneri (Iaşi, martie 2009)  Însemnări (iunie 2010, Cluj-Napoca) → Interferenţe (iunie-august, Cluj / Iaşi, 2010) → Metafore (septembrie-octombrie 2010, Iaşi)… Şi, ca un corolar, venind de pe un registru integrator, de referinţă: → Nopţi albe (Iaşi, 2012)…
În sinteză, prin ce se defineşte, esenţializat, universul ideatic al expoziţiilor lui Petru Ciobănanica? Am răspunde în propriii săi termeni: prin Suprapuneri de Însemnări şi Interferenţe de Metafore; sau, printr-un joc al împerecherii sensurilor: Suprapuneri şi interferenţe de însemnări şi metafore

Sau, într-o sintagmă integratoare:
Holograme Semnificative… Omul şi Opera…Opera şi Omul… Arta şi Viaţa


Concluzionând, aş spune că:
● Definitoriu pentru artist este faptul că fiecare parte reproduce întregul, OPERA, iar întregul îngăduie părţii, TABLOULUI, să se manifeste… Doar o atare holistică înţelegere a creaţiei artistice îi va conferi acesteia valoarea intrinsecă: aceea care rezultă din armonia componentelor substanţial-energetice (semnificant) cu conţinutul informaţional (semnificat) şi viceversa, respectiv calitatea sa de a fi motivată… Altfel spus, dacă datele exterioare ale picturii îngăduie comprehensiunea de către receptor a stărilor şi gândurilor pictorului, înseamnă că acesta şi-a împlinit corect misiunea artistică.
                          OPERA (de)săvârşită de Petru Ciobănică, aşezând TABLOU lângă TABLOU DE VIAŢĂ, creând astfel  ̶  prin legăturile profunde care o definesc  ̶  un tulburător ÎMPREUNĂ, reiterează stările de lumină ale omului asumat ca unu şi multiplu, ca ipostas al contrariilor generatoare de stări, de gânduri polare, de acţiuni şi obiecte reflectate în oglinda propriului chip de creaţie  ̶  văzut şi recunoscut din afară  ̶  în cele din urmă.
Gândind în termenii artistului, transformând natura în cultură, aş putea numi OPERA lui Petru Ciobănică printr-una şi aceeaşi sintagmă cuprinzătoare: «RAZELE FIINŢĂRII», unificând omeneşte josul şi susul, corpusculul şi unda, pământul şi cerul, trupul şi sufletul… Sau, poate, în alternativa poetică a artistului însuşi, menite să reprezinte  ̶  prin alte „cuvinte picturale”  ̶  faptul de A FI, pur şi simplu…

SUNTEM
efemerul lut frământat pe mormântul plâns,
somnul raţiunii, albastru şi mov…
SUNTEM
chiot grotesc şi isteric, venit din abis,
clopotul obosit să ne cheme la stele,
la rit, în altare, potire şi vis
pe  masa tăcerii, din umbra albastră,
hora şi focul dezleagă misterul,
blazonul cu leu, cu vultur, cu şarpe…
SUNTEM
cercul de aur ce arde etern,
            înnobilând ezoteric teluricul tern…

Sau, completând gândul-imagine al artistului, cu o altă formă-gând:

De trei ori,
SUNTEM,
tot atâta trup, şi suflet şi spirit,
înlănţuind lumea cu „cercul de aur” din miezul căruia ţâşneşte,
prin legământ de CURCUBEU,
cuvântul DUMNEZEU odihnind orizontul,
mângâind strălucirea ALBELOR NOPŢI …

*
■ DESPRE VIBRAŢIILE UNEI UMANIZATE COSMICITĂŢI.  White Nights…”, iată o colecţie picturală de referinţă pentru Petru Ciobănică, având drept limbaj-obiect chipurile mai sus descrise ale fiinţării umane. Prin mijlocirea lor, artistul deschide un orizont tematic integrator, întruchipând modul în care luminile aurei  ̶  configurate prin panelul culorilor picturale  ̶  se identifică cu potenţialitatea luminii din Ziua Dintâi.
Căci, prin ciclul «Nopţilor Albe», artistul pare a-şi împlini obsedanta menire de întoarcere la originile cosmice ale Marii Creaţii, acolo unde de la bun început a fost STAREA DE LUMINĂ a Fiinţei Cosmice căreia cine mai ştie câtă vreme i-a trebuit până a îngăduit obscurului să devină noapte, iarăşi nopţii să devină zi…
În esenţă, ciclul  NOPŢILOR ALBE  ̶  dispersat în două subcicluri prezentate în două expoziţii separate  ̶  se subordonează uneia şi aceleiaşi generoase tematici: omniprezenţa arhetipului uman, a celui feminin mai ales, atât de apropiată Artistului. Explicit, artistul şi-a propus să reprezinte:
— în ciclul 1 sunt colectate o mare de picături desprinse din viaţă epică şi colorată a sufletului uman,  aflat într-o stare în care bucuria de fi împreună pare a ignora sau transcende orice potenţială tensiune;
— în ciclul 2 sunt grupate câteva tablouri care descriu o stare tensionată, sobră şi profundă, dominată de chipurile cuplului supus unor dramatice metamorfoze.
Potrivit principiului constructiv al trecerii de la IDEE la PÂNZĂ, de la întregul pădurii la frunza ramurii, ne propunem să urmărim  ̶  cu un ochi mai atent la detaliu  ̶eî  câteva tablouri, într-o succesiune semantică pe care artistul însuşi a selectat-o, numind-o pe următorul traseu: întâlniri, melancolie, pribegi, pribeag, ruga, păsărarul, străin, străinul…N ndoielnic, nu există întâmplare. Pentru că, citind textul într-o traducere denotativă a sensului, regăsim practic sensul Nopţilor Albe, trăite după cum urmează: „Întâlniri melancolice (avură) Pribegi Pribeag  (ajunseră prin lume)… Rugă (adresă) păsărarul…  Devenind străin, (el însuşi) înstrăinat…”. 
O atare „structură profundă”, văzută cu ochiul celui deprins să lectureze „structuri de suprafaţă” plimbându-se printre tablouri, ar putea să nuanţe a ciclului pictural după cum urmează:
                        Fără de cuvinte, OAMENI ŞI PĂSĂRI, sau de la lumină la lumină

● El şi Ea, legaţi la ochi, privindu-se de dincolo de întuneric, delicaţi, tineri, frumoşi… 
● El şi Ea, spate în spate, trăind melancolic (platonic) starea de a fi împreună…
● El şi Ea, pribegi, rectangulari, oprindu-se la culoarea semaforului vieţii.. 
● El şi Ea, doar conturaţi, cu o inimă între ei, în capul lui pulsând un ascuns: KISS…, ea, tot mai mult suflet de porumbel, el, însingurat, tot mai pribeag…
● El / Ea, rugându-se în aceeaşi fiinţă, El să rămână, Ea să zboare… liberă…

● El, singur în chip de păsărar (trubadur, artist etc.), Ea, suflet de pasăre (porumbel), eliberat, dobândind darul de a fi ea însăşi, încă venind şi plecând din palma lui…
● El, străin într-o lume străină, privind-o pe Ea, metamorfozată, gata oricând să îşi ia zborul pe fereastră…
● El, tot mai înstrăinat de sine, căutându-i parcă chipul în propriul său chip, nerespirând, spre a nu-i tulbura Ei odihna de pasăre aşezată preţ de o clipă pe inima-piept…

Viaţa nevăzută a luminii…. a vieţii însăşi. Un modus vivendi… Un stil…

STILUL ESTE OMUL. Iată un truism care nu ocoleşte deloc pictura lui Petru Ciobănică, ci, deopotrivă, o potenţează. Astfel, privind de foarte aproape detaliile „tehnice” ale picturii artistului nu va fi dificil să numesc câteva din atributele sale stilistice.
În primul rând, se poate sesiza că în omul este dezbrăcat de atributele detaliului vizibil… Căci, ceea ce artistul vede cu penelul său este, în aparenţă, o „formă fără fond”. In realitate, însă, universul infinit al manifestărilor umane reprezintă sursa de inspiraţie a artistului, ceea ce face ca generalitatea sa să fie dificil de sesizat… Nu însă şi pentru artistul obişnuit să vadă dincolo de obişnuit…
*
Dacă ar trebui să nuanţăm toate aspectele stilistice de detaliu, o carte de sine stătătoare cu privire la acest subiect s-ar cuveni cu siguranţă scrisă. Ca atare, în cadrul de faţă, vom formula doar câteva gânduri generale, pentru a justifica o dată mai mult faptul că omul şi opera sunt totuna, că omul şi stilul nu se separă…
Concluzia, încă o dată: unitatea / coerenţa dintre forma stilistică şi conţinutul semnificativ este cea care dă valoare umană, vie mai întâi, estetică mai apoi, operei picturale. Tocmai din această „tensionantă unitate”,  pe care ciclul Nopţilor Albe a definit=o cu claritate, se desprind cele două viziuni plastice diferite ale lui Petru Ciobănică.
● Cea dintâi viziune picturală debordează de culoare, ancorând parcă fiinţa umană  în spectrul culorilor sale aurice. Tehnica este aceea a aşezării pe pânză a unor pete de culoare vie, pete echilibrate cumva de complementarele lor, detaliul mic amplificând forţa suprafeţelor largi şi reciproc.
● Cea de a doua viziune este sobră, descriind o stare de adâncă interiorizare a artistului, pe care culorile adecvate reci şi terne  ̶  precum griurile, maroul, ocrul şi albastrul  ̶   sunt in măsură să o susţină. Vaguitatea formelor reprezintă un alt element de sugestie a stărilor entropice, pe care tehnici picturale specifice  ̶   mai mult sau mai puţin uzitate  ̶  au reuşit să le reprezinte.
`           În acest sens, limbajul plastic prin care aceste stări sunt reprezentate plastic este extrem de variat, creativitatea artistului găsind varii soluţii de exprimare. Astfel, rădăcinile artei sale se regăsesc atât în viziunea cubistă cultivată de Picasso, Braque şi alţii, în pictura post-impresionistă a lui Modigliani şi Felix Vallotton, în suprarealismul lui Max Ernst şi expresioninsm abstract al lui Jackson Pollock şi în câte altele. La intersecţia acestor nevăzute rădăcini se regăsesc „geometriile secrete” ale artistului (precum cele din ciclul Visare, Dans ritualic…), caracterizate prin suprafeţe angulare largi, cu intersecţii şi unghiuri numeroase, intersectând cu forme impresionist-expresioniste, sugerând mişcări nefireşti, contorsionate pentru ochi, dar nu şi pentru mintea capabilă să descompună mişcarea în secvenţe succesive. Spre deosebire de cubişti, care au cultivat cu precădere natura moartă, făcând-o şi mai moartă, Petru Ciobănică  ̶  rectangularizând corpul omenesc  ̶  nu face decât să trezească antitetic aducerea aminte a frumuseţii lui naturale. Corpuri dezbrăcate, natură fără de cultură, primitivism ridicat la rang de armonie cosmică… Corpuri geometrizate până la pierderea detaliului anatomic, din care nu a dispărut câtuşi de puţin, însă, apartenenţa la întreg: mişcarea vie, precum lumina aurei prin care această mişcare este descrisă… 
În neconvenţionalul ciclu al „Proiectelor…”, Petru Ciobănica împleteşte armonic  ̶  printr-o tehnologie doar de el ştiută  ̶  suprafeţe franjurate, contururi definite cu sfoară şi cuie, compoziţii cu chei sau  monede, colaje din ziare sau bucăţi de textile… Toate, pentru a aduce haosul în cosmos, remodelând altfel magma din a cărei substanţă pictura îşi extras energia de a fi, punând cunoaşterea / informaţia celor de dinainte într-o novatoare şi incitantă formă.  A informa sau a pune în formă, iată o identitate pe care artistul a descoperit-o cu ochii şi reconfigurat-o cu ingenioasele sale palme.
Cât despre culorile în care formele au fost pastelate, ce s-ar mai putea spune? Nu este una care să lipsească, nu este una care să predomine la modul absolut. Pentru că artistul este iubitor în egală măsură de culorile calde şi de reci, de CURCUBEUL vibraţiilor de lumină prin care picturile sale se exprimă, începând de la panourile cu fond alb sau negru, albastru sau ocru, galben, fonduri mate sau strălucitoare, de la detaliile punctiforme la suprafeţele de anvergură, de la înscrisurile sugestive greu de văzut şi până la cele atât de evidente încât ochiul nu le mai sesizează,  de la crochiurile în cărbune şi creion la schiţele doar sugerate prin culoare, de la compoziţiile mici până la picturile de mare amplitudine. Toate acestea se regăsesc în atelierul virtual al pictorului, devenit un maestru iniţiat în tehno-logici secrete de dispersie a culorilor şi formele, de conservare şi înnobilare a lor.


Sala de expoziţie: chipuri de răstignire artistică…

În încheiere, mai trebuie adăugat un detaliu de natură cantitativă. Artistul este incredibil de fertil, capacitatea de a esenţializa prin formă şi culoare părând a-i fi un nativ dar... Ca atare, un tablou pictat adesea fără respiraţie, din zorii zilei până în înserarea ei, reprezentând adesea rezultatul acestui dar, care  ̶  la rândul său  ̶   reprezintă o expresie a nuanţelor experienţe calitative de viaţă pe care artistul a fost hărăzit să le trăiască…
Calitatea vieţii naşte cantitatea picturii, iar cantitatea producţiei de artă devine expresie a calităţii vieţii… Sau, în alt chip de exprimare:
Viaţa bate pictura, dar pictura devine ea însăşi, VIAŢĂ…

*
*    *

Privind, în cele din urmă sinergia esenţelor şi a formelor picturale, vom înţelege (poate) ceea ce Petru Ciobănică a încercat să transmită privitorului său: o „dualitate a contrariilor”, o „logică dinamică a contradictorului” (Lupaşcu), o logică de tip „şi / şi” posibil de justificat prin simultaneitatea sau / şi de succesiunea efectelor. În această viziune, ceea ce caracterizează deplin creaţia artistică a pictorului: sensibilitate şi forţă, intuitivitate şi raţiune discursivă, apolinic şi dionisiac, flexibilitate feminină şi stabilitate masculină, yin şi yang, clarobscur şi lumină scânteietoare, nopţi albe şi zile în amurg… Sau, în termenii dialecticii noiciene: o închidere ce se deschide, vibrând dinspre lumină către obscur şi viceversa …
*
Toate acestea, din  nevoia de a crea un univers al existenţei umane în măsură a transcende cultural natura, pentru a se întoarce, în cele din urmă, la natura primordială, prin privilegiul care se manifestă…Trecând de la imagine la imaginar, de la viziune la vizionarism, anticipând clipa care urmează prin vibraţiile clipei de faţă … Toate acestea pentru a îmbogăţi universul Marii Creaţii prin puţinta spiritului uman de a revedea creator lumea: atât la lumina misterioasă a lunii, care desluşeşte esenţele, cât şi la lumina felinarului care îngăduie percepţia detaliată a formelor. Aşa cum sugera Lucian Blaga, pictor al „cuvintelor de lumină”, că ar trebui să procedăm, îmbogăţind universul formelor esenţiale cu ”largi fiori de sfânt mister”… Un implicit univers al omului, în care fiinţa umană este datoare să rezoneze iubitor, prin armonic act de creaţie, ÎMPREUNĂ cu semenul său şi în SINTONIE cu Pământul Viu, care ne-a îngăduit să trăim experienţa de viaţă şi prin simţuri, iar nu numai prin duh…
Pictura, şi una şi alta…
În esenţă, acesta pare a fi crezul artistic al lui Petru Ciobănică, tacit poet al luminii picturale: acela de a adăuga  lumii arhetipurilor existente din illo tempore   ̶  prin darul creativităţii artistice  ̶  o picătură din şuvoiul propriei sale existenţe… De a împlini în chip propriu  ̶  prin penelul descriptor de culori şi forme esenţiale  ̶  misiunea omului născut spre a trăi în această lume: întruparea spiritului celest şi spiritualizarea trupului teluric. Aceasta, în beneficiul plăcerii senzoriale şi bucuriei spirituale aduse în spaţiile în care omul poate trăi pictura, printr-o semioză în măsură să îl (re)identifice cu LUMINA VIE  ̶  pulsând din ziua dintâi sau, poate, dinainte de ea  ̶  printr-o obsedantă şi veşnică întoarcere…

Prof. Dr. Traian D. Stănciulescu
Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi
Preşedinte al Asociaţiei Române de Studii Semiotice



17 decembrie 2012, Iaşi