Într-o curgere firească a marilor întrebări existențiale
rămase etern fără răspunsuri, artistul Petru Ciobănică, Don Pedro, fixează o
transfigurare întreită a ”Sfârșiturilor” (acrilice pe pânză, 2012), într-o
manieră ce îi augmentează ideea contopirilor succesive dintre artist și operele
sale, într-o devenire mereu reînnoită, asigurând superbia trecerii prin lume a
celui care știe să-și asume destinul până la capăt. Privind spre Marea Trecere,
într-o decantare originală a coloritului, cu o dominantă sepulcrală vădită, ca
și cum de pe pânze celebre albastrul s-ar topi în de-colorări subtil
administrate notelor de tablou apocaliptic.
Undeva, dincolo de
deriva unui necuprins diluviu, cu contururi umane dramatice, așteptând de sus
mântuirea sau moartea, poți ghici scările IEȘIRII, prin aceeași mare de
albastru topit în marasmul infinitului cataclism ce amenință constant dăinuirea
noastră.
O stare greu de tradus în cuvinte, o cale sigură de re-
așezare a Transcendentalului, spre care arta adevărată ne sugerează cele mai
profitabile cărări, un set de interogații la care, la rândul nostru, avem a da
răspunsuri, neuitând de parabola orientală, în care adevăratul pictor avea să
se salveze din fața răutății puterii efemere a împăratului orgolios, desenând o
bărcuță ce avea să îl ducă pe valurile mării albastre revărsate din uriașa frescă
imaginând urieșenia talazurilor marine.
De atunci, fiecare artist adevărat poate avea o bărcuță
dăruită de un generos imaginar, singura ce îl mai poate descurca printr-o lume
tot mai dezlănțuită, în care altfel de agresiuni suplinesc anticul diluviu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu