ESENŢA FORMELOR DE LUMINĂ
sau despre darul «veşnicei reîntoarceri»…
Lumină
şi cuvânt, chip şi asemănare, vibraţie şi rezonanţă, fundamentala undei şi
nesfârşitele sale armonici… Iată dualitatea prin a cărei pulsaţie lumea însăşi
a fost creată, modul prin care acţiunea MARELUI CREATOR s-a manifestat în lume,
dăruind omului ̶ cu o fără de margini generozitate ̶ şansa propriei sale aduceri aminte, şansa
propriului său har novator… Sinergia împlinită de „lumina cuvântului”, de „chipul
asemănării” şi „vibraţia iubitoare”…
Căci,
dacă la început a fost LUMINA-CUVÂNT, rostogolită peste lume prin jerbe de
culoare şi de formă, prin cascadă de sunete prefăcute în simfonie cosmică, abia
apoi s-a manifestat ̶ din
interiorul lumii însăşi ̶ şi darul fiinţei omului de a (în)chipui şi
(re)numi, în termenii propriului său limbaj, esenţa Marii Creaţii. O esenţă pe
care memoria umană o recuperează prin anamneză din orizontul platonicei „Lumi a
Ideilor”, din care toate s-au desprins spre a reveni, mai apoi, ACOLO... ACASĂ.
Printr-o VEŞNICĂ REÎNTOARCERE pe care Mircea Eliade a intuit-o ca fiind cu
prioritate un dat al înţelepţilor şi artiştilor, meniţi, poate înaintea altora,
să o trăiască…
*
Meditând
la începuturile creaţiei cosmice, ascultând muzica sferelor şi privind dansul
stelelor, Nada Brahma şi Hiraniya Garbha, vibraţia şi rotunjimea semnelor
originare, artistul uman şi-a modelat măsura propriei sale fiinţări creatoare…
Un univers de fiinţare în care pictorul PETRU CIOBĂNICĂ a ales în mod tacit să
vibreze, dăruind tuturor semenilor ̶ în
măsură să privească spre a vedea, să înţeleagă cu ochiul minţii spre a trăi
deplin cu inima ̶ formele şi culorile artei sale
(re)configurative. Apropiindu-se astfel cu o secundă mai devreme de Dumnezeu,
cum atât de adânc gândea Constantin Brâncuşi că se petrece, omeneşte, visul de
a fi creator, de a fi „vârf de compas”…
Neîndoielnic,
obsesia recuperării arhetipurilor în modalităţi de expresie proprie este o
menire pe care prin naştere orice potenţial artist o primeşte, dar pe care ̶ printr-o
tacită şlefuire a timpului de viaţă ̶ o perfectează întru găsirea propriului său stil…
Le style c’est l’homme, ne amintea
Buffon, sugerând astfel că ̶ dacă lumea arhetipurilor este constantă şi
imuabilă, perfect şi unificator modelată de Marele Creator ̶ alternativele
prin care creatorul uman a încercat să o mimeze, prin avatarurile creaţiei
sale, sunt nesfârşite la număr.
Care
dintre aceste potenţiale moduri definesc aspiraţia pictorului de „a (re)pune în
formă” arhetipurile originii şi de „a in-forma” sensibilitatea umană asupra periplului
său prin lumea esenţelor susceptibile de a primi formă, iată ce se cuvine
înţeles înainte de toate. Din ansamblul criteriilor care i-au marcat devenirea creatoare ̶
personalitatea artistului însuşi şi contextul manifestării sale, scopul
şi finalitatea demersului creator, nevoia de a alege şi de a fi ales de un
anume tip de receptori ̶ ̶ am
ales a descrie, în cele ce urmează, în termeni mai degrabă metaforici decât
analitici, pentru a spune cât mai multe în cât mai puţine cuvinte ̶ universul de discurs specific picturii şi
strategiile stilistice de (re)prezentare.
■
PLEDOARIE PENTRU UN UNIVERS AL ESENŢEI UMANE. Privind înainte de toate, din
„vole d’oiseau”, universul limbajului pictural al lui Petru Ciobănică,
survolându-l pentru a-l putea vedea mai întâi printre gene, născând astfel misterul stării stimulatoare de
intuiţie, am putea desprinde cu relativă uşurinţă arhetipurile care îi marchează,
obsesiv aproape, „devenirea întru fiinţă”…. Astfel, din înaltul unei integratoare
viziuni, privind „pădurea” iar nu „copacii” ei, voi numi fără nici o ezitare ESENŢA
UMANĂ ca fiind „coloana vertebrală”, „nucleu dur” al creaţiei plastice a pictorului…
Din care abia apoi se vor desprinde, pe rând, formele concrete ale NATURII
UMANE, înţelese ̶ în pofida efemerităţii lor ̶ ca fiind
„măsură a tuturor lucrurilor”… Din această perspectivă, câteva definitorii ipostaze
marchează universul tematic al picturii lui Petru Ciobănică, descriind într-o triplă
complementaritate: unicitatea,
dualitatea, multiplicitatea fiinţării umane …
● OMUL CA ESENŢĂ A SINGULARITĂŢII, omul, ca individualitate
arhetipală, pare a fi privilegiat de ochiul simbolic cu care artistul priveşte,
minunându-se, lumea. Ochi aducător aminte al „adevărului” că cea dintâi formă
de chip omenesc, peste care s-a suflat duh de viaţă, a fost cea masculin-adamică.
Dar, ignorând parcă deliberat o atare părtinitoare opţiune, în viziunea lui
Petru Ciobănică principiul feminin pare a fi prin excelenţă privilegiat… Poate
pentru că un artist nu uită nici o clipă că adevăratul act al creaţiei vii,
care îl mimează pe cel al Creatorului Genitor de Oameni, aparţine Femeii, nu
uită că doar Femeia este dublu privilegiată prin chip şi asemănare: cu
partenerul său adamic din al cărui trup s-a desprins, pe de o parte, cu
arhetipul creatorului divin, care stă în spatele tuturor celor născute din
nimic, pe de altă parte. Faptul că Femeia a fost cea dintâi care a cedat
ispitei de a muşca din fructul interzis a avut ca revers de ispăşire naşterea
copiilor în durere, sau penitenţa de a fi zidită simbolic între cărămizi, precum
Ana (arhetipal redată în pânze precum: Zidul,
Trecere 2), sacrificată pentru ca
opera lui Manole-Meşterul să dobândească forţă vitală. Un destin a cărui omnivorentă
forţă pare a nu-i fi fost simbolic străină nici unui artist…
Poate
tocmai pentru a descoperi atare rădăcini, în tablourile lui Petru Ciobănică FEMEIA
se priveşte atât de mult în oglindă, încercând a se regăsi înăuntrul fiinţării,
dincolo de vedere, dincolo de goliciunea trupului, acolo unde doar cel de al
treilea ochi ar putea să releve esenţele nevăzute ale eului (în ciclul Nud în oglindă sau Nud cu mască), pentru a căuta şi găsi originile creaţiei lumii în
sămânţa propriei sale creaţii… Mai mult, aceasta este poate raţiunea pentru
care chipul arhetipal al femeii este obsedant reprezentat de pictor într-o multitudine
ipostaze repetitive: căutându-se în afară, într-o memorie a unui timp şi spaţiu
deja ignorat, pulsând în lumina de dincolo de fereastră (în ciclul Departe, Departe 1…2, solitar unduindu-se
în tăcere sau regenerând parcă după vibraţiile unei celeste „muzici a sferelor”
(Personaj, Dans 3), sau, în cele din urmă, meditând la timpul unor spirituale
trăiri (Incantaţie, Şaman) ori al unor senzuale emoţii, trecute
sau poate viitoare (Lady în blue vs. Lady in red sau Extaz)…
Căci,
dacă Adam a primit darul vibraţiei prin chip
de creaţie, ca duh direct suflat de Divinitate peste modelul prefigurat din
lut, Eva a primit darul asemănării de
creaţie, calitatea acesteia de a fi vie, prin clonarea ei din pulberea
pământului adamic… Pulbere pe care, de
la bun început, bărbatul a dorit să o recupereze cu o fără de egal patimă,
reîntorcând-o iubitor în sine, instalând cel dintâi principiu lumesc al
plăcerii estetice: «Îmi place, pentru că
am nevoie de ea…». Transformarea Secundităţii în Primeitate de viaţă…
Din
spatele acestei feminine Primeităţi, pictural marcată prin cascade de linii
ondulatorii şi culoare, de ici şi colo izvorăsc chipurile Bărbatului Arhetipal,
un personaj solitar mai degrabă schiţat decât pictat, dispus însă să îşi aducă
aminte timpul în care unitatea încă nu era divizată, mai întâi, când tulburarea
separării de sine a devenit motiv de regăsire, mai apoi. Este suficient să amintim
în acest sens expresia chipului simbolic urlând către lume (amintind parcă
celebrul Strigăt al lui Eduard Munch),
aspirând la ieşirea creatoare din cuşca unei simbolice limitări (Păsărar, Trâmbiţaş, Saltimbac sau Menestrel, ciclul Străinul) pentru a deveni înţelept sau paria (Sacerdot sau Damnat) sau,
in extremis, pentru a prelua destinul
Hristosului răstignit pe crucea celor patru vânturi (din ciclul Suprapuneri 2009).
Toate
acestea, rememorate pictural ca trăiri fulgurante de viaţa, pure şi simple,
picături decupate firesc dintr-o continuă curgere a plăcerii de a fi, sensuri
filtrate printr-o filozofie a înţelegerii de care doar artistul însuşi poate să
dea seama, recunoscându-şi propriul univers de fiinţare transformat în
nelimitată sursă de creaţie…
În atelier, ARTISTUL: un „strigăt
tacit”…
●
OMUL CA DUALITATE A OPUSELOR, iată o coincidentia
oppositorum generatoare de o specifică tensiune motrică: aceea dintre
esenţă şi fenomen, dintre conţinut şi formă, expresie şi sens, dintre semnificat
şi semnificant… Sau, cu alte cuvinte, tot atâtea chipuri de a numi „tensiunea
contrariilor” prin care lumea operei de artă, a creaţiei picturale implicit, se
defineşte…
Ancorată
în lumea omenescului, această tensiune constituie o altă definitorie ipostază a
fiinţării umane, reiterând parcă mitul androginului desprins din esoterica atmosferă
a Banchetului lui Platon, în tablouri în care, pe de o parte, dualitatea yin-yang se regăseşte ca o entitate
androgină ce pare a-şi fi regăsit dublura în oglindă (Umbra, Oglinda, 2, 5, 6),
un ego feminin dublat în varii chipuri de un alter (Pitii, Cariatide, Întâlniş)
sau în tablouri în care ̶̶ pe de altă parte ̶
cuplul feminin vs. masculin se întrupează firesc în chipul plăcerii de a
fi împreună (Împreună plutim, Îmbrăţişare 2, Lunatici) sau, dimpotrivă, înstrăinaţi în trup şi
spirit (ciclul Străinii).
Diviziuni fără nume, de la unu la multiplu: din culoare
şi formă, inimi…
Căci,
dublând individualitatea, bărbatul îi stă acum alături femeii sale, prin
capacitatea sa de a modela lumea în manieră creatoare, picturală, în timp ce
femeia îi stă alături bărbatului pentru a da sens viu, valoric, operei sale,
pictată sau născută. Iată de ce, arhetipal, CUPLUL devine motivul dominant al creaţiei lui Petru
Ciobănică, cuplu în care poziţia mai înaltă a bărbatului este accentuată prin
conturul atât de suav al femeii de alături… În alte împrejurări, însă, femeia
pare mai cuprinzătoare, mai puternică decât starea de a fi a bărbatului ei (Întâlnire 6). Un omagiu tacit adus delicateţii
transformată în putere, o sugestie a dinamicităţii contrariilor în care când un
principiu, când altul, pare a fi dominant… Omeneşte, toate acestea par a fi
desprinse din universul de viaţa al artistului, care a reuşit să treacă dincolo
de concretitudinea clipei pentru a modela ca arhetip de viaţă dualitatea însăşi.
Tulburător asumată sub semnul lui A TRĂI
sau A FI, înlocuitor armonic al verbului A AVEA, care a generat atât de multe
patimi … Sau, spus, în termenii (re)cunoscători ai artistului, care îşi înclină
poetic fruntea în faţa EI:
EŞTI tot ce-i mai rodnic în mine,
EŞTI pasărea Phoenix din sufletul meu,
EŞTI limba despicată, subţire,
EŞTI osul cel sacru,
EŞTI mereu.
EŞTI …
●
OMUL CA VOCAŢIE A MULTIPLICITĂŢII, iată un chip în care ̶ prin
schimbarea stilului de reprezentare artistică
̶ esenţa devine fenomen, iar
fenomenul îngăduie . Cel puţin două alternative tematice ̶ una
naturală (biologică) şi alta culturală (socială) ̶ sunt
asumate de artistul obsedat de vibraţia sufletului colectiv. Astfel:
1.
Mai întâi, sub ochii artistului, din perspectiva unei deveniri naturale, Cuplul Originar se transformă genetic în Cuplu Uman,
multiplicat pe rând în triadă sau tetradă, ş.a.m.d., reprezentată cu intimă picturalitate
în cicluri precum Sfat, Nocturnă etc. FAMILIA, în chipul ei
expandat, în care alături de El şi Ea ̶ apar
copii mai mici şi mai mari, în diferite permutări circulare şi interacţiuni
afective, relaţii pe care pânza le păstrează adesea în stare de vaguitate (Adoraţie,
Muza) ̶ pare
a fi o altă dominantă a căutărilor şi găsirilor simbolice ale lui Petru
Ciobănică. Căutări în care, mai mult sau
mai puţin conştient, axă coagulantă ̶ deopotrivă
nominală şi simbolică a compoziţiei
̶ o reprezintă tot femeia,
ipostaziată deja în Principiu Matern.
2.
Mai apoi, din viziunea unei expansiuni sociale
a eului, încep să transpară diferitele chipuri culturale ale omului în LUME. Astfel,
ipostazele în care oamenii sunt întâlniţi de artist sunt varii, începând de la
grupul care se prosternează în faţa unicului (ciclul Adoraţie), la cel care se exprimă dinamic (Dans ritualic), sau până la grupul în
faţa căruia se produc minuni (Alchimie)…
Magicul pare a fi un liant al existenţei omului într-o lume alienată, stressată,
în care el găseşte încă puterea dialogului şi a comuniunii. Din această lume a
expansiunii umane, nu lipsesc totuşi prezenţe ale mediului de viaţă trepidant,
cum ar fi ciclul Urban, în care
tehnologicul pare a fi un alt chip al magicului.
Reprezentări
ale conturilor umane figurate pe verticală şi orizontală, filiforme sau
dilatate, geometric liniare sau ronde etc. definesc corespondenţa dintre unu şi
multiplu, în care artistul nu pare a fi uitat că ontogeneza repetă filogeneza.
Aceasta este trama care explică faptul că lumea lui Petru Ciobănică pare a oscila
între individual şi social. Or, între aceste două extreme, marcând grupul restrâns
la sfera legăturilor de sânge, pe de o parte, grupul social indefinit lărgit şi bazat pe legături
culturale, izbucneşte soluţia mediatoare a artistului: LUMEA CA FAMILIE… Iată o
opţiune de viaţă pe care artistul a transformată într-o sinergie care pare a
sacrifica adesea „osul sacru” al grupului restrâns în beneficiul unei expandate
deschideri către semeni, către trăiri abisale, ancorate pătimaş în substanţa şi
licorile artei… Tot atâtea lichefieri şi diluţii de care culorile şi formele pure
par a avea o nevoie imposibil de evitat, dar generatoare de nebănuite schisme
emoţionale şi implicit estetice…
Soluţia
stă într-o regăsită cale de mijloc, aurea
mediocritas, pe care poate că odată regăsit sufletul artistului o va putea
transpune în opera sa capitală, marcând cu bucuria înţelesului:
ÎNTOARCEREA ACASĂ…AKASHA, spaţiul eteric
unde sufletele se recunosc şi regăsesc, făcând din nou casă împreună, aşa cum a
fost înainte de timpuri…
Delphiana
deviză: „Cunoaşte-te pe tine însuţi şi
vei (re)cunoaşte universul”, care pare a şopti ̶ în
termeni brâncuşieni ̶ „priveşte
până vei vedea”, caracterizează toate tablourile din această categorie ale lui Petru Ciobănică, atât de dator lui însuşi…
Artistul, modelându-şi Familia-Semn,
într-un chip, pentru a o ţine apoi „în braţe”,
în alt chip…
●
Mutatis mutandis, urmărind strategia prin
care autorul şi-a numit colecţiile prezentate public prezentate, pe de o parte,
marea majoritate a tablourilor, pe de altă parte, vom constata că acestea sunt
denotative, simple, adesea fruste, lipsite de orice metaforă, exprimate de
obicei printr-un singur cuvânt, mult mai rar printr-o sintagmă denominativă… Ca
să nu mai vorbim de faptul că acest univers nomenclator, redus la câteva creionări
semantice, este dublat ̶ acolo unde artistul are nevoie a crea o
constelaţie de sensuri ̶ de deschiderea unui ciclu de tipul: Compoziţie 1, 2…n. Dar, pe cât de săracă
şi simplă pare a fi esenţa semantică a numelor purtate de tablouri, pe atât de complexă
este forma lor picturală, nelimitat deschisă interpretării… Opera Aperta …
Deja
amintitul principiu al plăcerii, în care culoarea şi forma sunt decisive, este
înlocuit în acest caz de un principiu al relaţionării semantice, în care zoon politikon se constituie ca
dominantă a reprezentării artistice. Astfel, subordonându-se implicit
rezonanţelor umane mai sus definite, artistul a găsit şi o implicită cale de
ordonare a lor, prin succesiunea expoziţiilor anuale prezentate publicului
românesc. Traseul semantic al expoziţiilor prezentate în ultimii ani este marcat
de succesiunea câtorva cuvinte-cheie prin
care, mai mult decât taciturn, artistul şi-a conturat în public devenirea
artistică: Suprapuneri (Iaşi, martie 2009)
→ Însemnări (iunie 2010, Cluj-Napoca) → Interferenţe (iunie-august,
Cluj / Iaşi, 2010) → Metafore (septembrie-octombrie 2010,
Iaşi)… Şi, ca un corolar, venind de pe un registru integrator, de referinţă: → Nopţi
albe (Iaşi, 2012)…
În
sinteză, prin ce se defineşte, esenţializat, universul ideatic al expoziţiilor lui
Petru Ciobănanica? Am răspunde în propriii săi termeni: prin Suprapuneri de Însemnări şi Interferenţe de Metafore; sau, printr-un
joc al împerecherii sensurilor: Suprapuneri
şi interferenţe de însemnări şi metafore…
Sau, într-o
sintagmă integratoare:
Holograme Semnificative… Omul şi Opera…Opera şi Omul… Arta
şi Viaţa…
Concluzionând,
aş spune că:
●
Definitoriu pentru artist este faptul că fiecare parte reproduce întregul,
OPERA, iar întregul îngăduie părţii, TABLOULUI, să se manifeste… Doar o atare
holistică înţelegere a creaţiei artistice îi va conferi acesteia valoarea
intrinsecă: aceea care rezultă din armonia componentelor substanţial-energetice
(semnificant) cu conţinutul informaţional (semnificat) şi viceversa, respectiv
calitatea sa de a fi motivată… Altfel spus, dacă datele exterioare ale picturii
îngăduie comprehensiunea de către receptor a stărilor şi gândurilor pictorului,
înseamnă că acesta şi-a împlinit corect misiunea artistică.
● OPERA (de)săvârşită de
Petru Ciobănică, aşezând TABLOU lângă TABLOU DE VIAŢĂ, creând astfel ̶ prin
legăturile profunde care o definesc
̶ un tulburător ÎMPREUNĂ,
reiterează stările de lumină ale omului
asumat ca unu şi multiplu, ca ipostas al contrariilor generatoare de stări,
de gânduri polare, de acţiuni şi obiecte reflectate în oglinda propriului chip
de creaţie ̶ văzut şi recunoscut din afară ̶ în
cele din urmă.
Gândind
în termenii artistului, transformând natura în cultură, aş putea numi OPERA lui
Petru Ciobănică printr-una şi aceeaşi sintagmă cuprinzătoare: «RAZELE FIINŢĂRII»,
unificând omeneşte josul şi susul, corpusculul şi unda, pământul şi cerul,
trupul şi sufletul… Sau, poate, în alternativa poetică a artistului însuşi, menite
să reprezinte ̶ prin alte „cuvinte picturale” ̶ faptul
de A FI, pur şi simplu…
SUNTEM
efemerul lut frământat pe mormântul plâns,
somnul raţiunii, albastru şi mov…
SUNTEM
chiot grotesc şi isteric, venit din abis,
clopotul obosit să ne cheme la stele,
la rit, în altare, potire şi vis
pe masa tăcerii, din umbra albastră,
hora şi focul dezleagă misterul,
blazonul cu leu, cu vultur, cu şarpe…
SUNTEM
cercul de aur ce arde etern,
înnobilând
ezoteric teluricul tern…
Sau,
completând gândul-imagine al artistului, cu o altă formă-gând:
De trei ori,
SUNTEM,
tot atâta trup, şi suflet şi
spirit,
înlănţuind lumea cu „cercul de
aur” din miezul căruia ţâşneşte,
prin legământ de
CURCUBEU,
cuvântul DUMNEZEU
odihnind orizontul,
mângâind strălucirea
ALBELOR NOPŢI …
*
■
DESPRE VIBRAŢIILE UNEI UMANIZATE COSMICITĂŢI. „White
Nights…”, iată o colecţie picturală de referinţă pentru Petru Ciobănică, având
drept limbaj-obiect chipurile mai sus descrise ale fiinţării umane. Prin
mijlocirea lor, artistul deschide un orizont tematic integrator, întruchipând
modul în care luminile aurei ̶ configurate prin panelul culorilor picturale ̶ se
identifică cu potenţialitatea luminii din Ziua Dintâi.
Căci,
prin ciclul «Nopţilor Albe», artistul pare a-şi împlini obsedanta menire de
întoarcere la originile cosmice ale Marii Creaţii, acolo unde de la bun început
a fost STAREA DE LUMINĂ a Fiinţei Cosmice căreia cine mai ştie câtă vreme i-a
trebuit până a îngăduit obscurului să devină noapte, iarăşi nopţii să devină zi…
În
esenţă, ciclul NOPŢILOR ALBE ̶ dispersat
în două subcicluri prezentate în două expoziţii separate ̶ se
subordonează uneia şi aceleiaşi generoase tematici: omniprezenţa arhetipului
uman, a celui feminin mai ales, atât de apropiată Artistului. Explicit,
artistul şi-a propus să reprezinte:
—
în ciclul 1 sunt colectate o mare de picături desprinse din viaţă epică şi colorată
a sufletului uman, aflat într-o stare în
care bucuria de fi împreună pare a ignora sau transcende orice potenţială
tensiune;
—
în ciclul 2 sunt grupate câteva tablouri care descriu o stare tensionată, sobră
şi profundă, dominată de chipurile cuplului supus unor dramatice metamorfoze.
Potrivit
principiului constructiv al trecerii de la IDEE la PÂNZĂ, de la întregul
pădurii la frunza ramurii, ne propunem să urmărim ̶ cu un
ochi mai atent la detaliu ̶eî câteva tablouri, într-o succesiune semantică
pe care artistul însuşi a selectat-o, numind-o pe următorul traseu: întâlniri, melancolie, pribegi, pribeag, ruga,
păsărarul, străin, străinul…N ndoielnic, nu există întâmplare. Pentru că,
citind textul într-o traducere denotativă a sensului, regăsim practic sensul
Nopţilor Albe, trăite după cum urmează: „Întâlniri
melancolice (avură) Pribegi Pribeag (ajunseră
prin lume)… Rugă (adresă) păsărarul… Devenind
străin, (el însuşi) înstrăinat…”.
O
atare „structură profundă”, văzută cu ochiul celui deprins să lectureze
„structuri de suprafaţă” plimbându-se printre tablouri, ar putea să nuanţe a
ciclului pictural după cum urmează:
Fără
de cuvinte, OAMENI ŞI PĂSĂRI, sau de la lumină la lumină …
●
El şi Ea, legaţi la ochi, privindu-se de dincolo de întuneric, delicaţi,
tineri, frumoşi…
●
El şi Ea, spate în spate, trăind melancolic (platonic) starea de a fi împreună…
●
El şi Ea, pribegi, rectangulari, oprindu-se la culoarea semaforului vieţii..
●
El şi Ea, doar conturaţi, cu o inimă între ei, în capul lui pulsând un ascuns:
KISS…, ea, tot mai mult suflet de porumbel, el, însingurat, tot mai pribeag…
●
El / Ea, rugându-se în aceeaşi fiinţă, El să rămână, Ea să zboare… liberă…
●
El, singur în chip de păsărar (trubadur, artist etc.), Ea, suflet de pasăre (porumbel),
eliberat, dobândind darul de a fi ea însăşi, încă venind şi plecând din palma
lui…
●
El, străin într-o lume străină, privind-o pe Ea, metamorfozată, gata oricând să
îşi ia zborul pe fereastră…
●
El, tot mai înstrăinat de sine, căutându-i parcă chipul în propriul său chip,
nerespirând, spre a nu-i tulbura Ei odihna de pasăre aşezată preţ de o clipă pe
inima-piept…
Viaţa
nevăzută a luminii…. a vieţii însăşi. Un modus
vivendi… Un stil…
■
STILUL ESTE OMUL. Iată un truism
care nu ocoleşte deloc pictura lui Petru Ciobănică, ci, deopotrivă, o
potenţează. Astfel, privind de foarte aproape detaliile „tehnice” ale picturii
artistului nu va fi dificil să numesc câteva din atributele sale stilistice.
În
primul rând, se poate sesiza că în omul este dezbrăcat de atributele detaliului
vizibil… Căci, ceea ce artistul vede cu penelul său este, în aparenţă, o „formă
fără fond”. In realitate, însă, universul infinit al manifestărilor umane
reprezintă sursa de inspiraţie a artistului, ceea ce face ca generalitatea sa
să fie dificil de sesizat… Nu însă şi pentru artistul obişnuit să vadă dincolo
de obişnuit…
*
Dacă
ar trebui să nuanţăm toate aspectele stilistice de detaliu, o carte de sine stătătoare
cu privire la acest subiect s-ar cuveni cu siguranţă scrisă. Ca atare, în
cadrul de faţă, vom formula doar câteva gânduri generale, pentru a justifica o
dată mai mult faptul că omul şi opera sunt totuna, că omul şi stilul nu se
separă…
Concluzia,
încă o dată: unitatea / coerenţa dintre forma stilistică şi conţinutul
semnificativ este cea care dă valoare umană, vie mai întâi, estetică mai apoi,
operei picturale. Tocmai din această „tensionantă unitate”, pe care ciclul Nopţilor Albe a definit=o cu
claritate, se desprind cele două viziuni plastice diferite ale lui Petru
Ciobănică.
●
Cea dintâi viziune picturală debordează de culoare, ancorând parcă fiinţa umană
în spectrul culorilor sale aurice.
Tehnica este aceea a aşezării pe pânză a unor pete de culoare vie, pete echilibrate
cumva de complementarele lor, detaliul mic amplificând forţa suprafeţelor largi
şi reciproc.
●
Cea de a doua viziune este sobră, descriind o stare de adâncă interiorizare a
artistului, pe care culorile adecvate reci şi terne ̶
precum griurile, maroul, ocrul şi albastrul ̶
sunt in măsură să o susţină. Vaguitatea formelor reprezintă un alt
element de sugestie a stărilor entropice, pe care tehnici picturale
specifice ̶ mai mult sau mai puţin uzitate ̶ au
reuşit să le reprezinte.
` În acest sens, limbajul plastic prin care
aceste stări sunt reprezentate plastic este extrem de variat, creativitatea
artistului găsind varii soluţii de exprimare. Astfel, rădăcinile artei sale se
regăsesc atât în viziunea cubistă cultivată de Picasso, Braque şi alţii, în pictura
post-impresionistă a lui Modigliani şi Felix Vallotton, în suprarealismul lui
Max Ernst şi expresioninsm abstract al lui Jackson Pollock şi în câte altele.
La intersecţia acestor nevăzute rădăcini se regăsesc „geometriile secrete” ale
artistului (precum cele din ciclul Visare,
Dans ritualic…), caracterizate prin suprafeţe
angulare largi, cu intersecţii şi unghiuri numeroase, intersectând cu forme
impresionist-expresioniste, sugerând mişcări nefireşti, contorsionate pentru ochi,
dar nu şi pentru mintea capabilă să descompună mişcarea în secvenţe succesive.
Spre deosebire de cubişti, care au cultivat cu precădere natura moartă,
făcând-o şi mai moartă, Petru Ciobănică
̶ rectangularizând corpul omenesc ̶ nu
face decât să trezească antitetic aducerea aminte a frumuseţii lui naturale.
Corpuri dezbrăcate, natură fără de cultură, primitivism ridicat la rang de
armonie cosmică… Corpuri geometrizate până la pierderea detaliului anatomic,
din care nu a dispărut câtuşi de puţin, însă, apartenenţa la întreg: mişcarea
vie, precum lumina aurei prin care această mişcare este descrisă…
În
neconvenţionalul ciclu al „Proiectelor…”, Petru Ciobănica împleteşte armonic ̶ printr-o tehnologie doar de el ştiută ̶ suprafeţe
franjurate, contururi definite cu sfoară şi cuie, compoziţii cu chei sau monede, colaje din ziare sau bucăţi de
textile… Toate, pentru a aduce haosul în cosmos, remodelând altfel magma din a
cărei substanţă pictura îşi extras energia de a fi, punând cunoaşterea / informaţia
celor de dinainte într-o novatoare şi incitantă formă. A informa sau a pune în formă, iată o
identitate pe care artistul a descoperit-o cu ochii şi reconfigurat-o cu ingenioasele
sale palme.
Cât
despre culorile în care formele au fost pastelate, ce s-ar mai putea spune? Nu
este una care să lipsească, nu este una care să predomine la modul absolut.
Pentru că artistul este iubitor în egală măsură de culorile calde şi de reci, de
CURCUBEUL vibraţiilor de lumină prin care picturile sale se exprimă, începând de
la panourile cu fond alb sau negru, albastru sau ocru, galben, fonduri mate sau
strălucitoare, de la detaliile punctiforme la suprafeţele de anvergură, de la
înscrisurile sugestive greu de văzut şi până la cele atât de evidente încât
ochiul nu le mai sesizează, de la
crochiurile în cărbune şi creion la schiţele doar sugerate prin culoare, de la compoziţiile
mici până la picturile de mare amplitudine. Toate acestea se regăsesc în
atelierul virtual al pictorului, devenit un maestru iniţiat în tehno-logici secrete
de dispersie a culorilor şi formele, de conservare şi înnobilare a lor.
Sala de expoziţie: chipuri de
răstignire artistică…
În încheiere, mai trebuie adăugat un detaliu de natură cantitativă. Artistul
este incredibil de fertil, capacitatea de a esenţializa prin formă şi culoare
părând a-i fi un nativ dar... Ca atare, un tablou pictat adesea fără
respiraţie, din zorii zilei până în înserarea ei, reprezentând adesea
rezultatul acestui dar, care ̶ la rândul său
̶ reprezintă o expresie a
nuanţelor experienţe calitative de viaţă pe care artistul a fost hărăzit să le
trăiască…
Calitatea vieţii naşte cantitatea picturii, iar cantitatea producţiei
de artă devine expresie a calităţii vieţii… Sau, în alt chip de exprimare:
Viaţa bate pictura, dar pictura devine ea însăşi, VIAŢĂ…
*
* *
Privind,
în cele din urmă sinergia esenţelor şi a formelor picturale, vom înţelege
(poate) ceea ce Petru Ciobănică a încercat să transmită privitorului său: o
„dualitate a contrariilor”, o „logică dinamică a contradictorului” (Lupaşcu), o
logică de tip „şi / şi” posibil de justificat prin simultaneitatea sau / şi de succesiunea
efectelor. În această viziune, ceea ce caracterizează deplin creaţia artistică
a pictorului: sensibilitate şi forţă, intuitivitate şi raţiune discursivă, apolinic
şi dionisiac, flexibilitate feminină şi stabilitate masculină, yin şi yang,
clarobscur şi lumină scânteietoare, nopţi albe şi zile în amurg… Sau, în
termenii dialecticii noiciene: o închidere ce se deschide, vibrând dinspre lumină
către obscur şi viceversa …
*
Toate
acestea, din nevoia de a crea un univers
al existenţei umane în măsură a transcende cultural natura, pentru a se
întoarce, în cele din urmă, la natura primordială, prin privilegiul care se
manifestă…Trecând de la imagine la imaginar, de la viziune la vizionarism,
anticipând clipa care urmează prin vibraţiile clipei de faţă … Toate acestea
pentru a îmbogăţi universul Marii Creaţii prin puţinta spiritului uman de a
revedea creator lumea: atât la lumina misterioasă a lunii, care desluşeşte
esenţele, cât şi la lumina felinarului care îngăduie percepţia detaliată a formelor.
Aşa cum sugera Lucian Blaga, pictor al „cuvintelor de lumină”, că ar trebui să
procedăm, îmbogăţind universul formelor esenţiale cu ”largi fiori de sfânt
mister”… Un implicit univers al omului, în care fiinţa umană este datoare să
rezoneze iubitor, prin armonic act de creaţie, ÎMPREUNĂ cu semenul său şi în
SINTONIE cu Pământul Viu, care ne-a îngăduit să trăim experienţa de viaţă şi
prin simţuri, iar nu numai prin duh…
Pictura,
şi una şi alta…
În
esenţă, acesta pare a fi crezul artistic al lui Petru Ciobănică, tacit poet al
luminii picturale: acela de a adăuga
lumii arhetipurilor existente din illo
tempore ̶ prin darul creativităţii artistice ̶ o
picătură din şuvoiul propriei sale existenţe… De a împlini în chip propriu ̶ prin
penelul descriptor de culori şi forme esenţiale
̶ misiunea omului născut spre a
trăi în această lume: întruparea spiritului celest şi spiritualizarea trupului
teluric. Aceasta, în beneficiul plăcerii senzoriale şi bucuriei spirituale
aduse în spaţiile în care omul poate trăi pictura, printr-o semioză în măsură
să îl (re)identifice cu LUMINA VIE ̶ pulsând din ziua dintâi sau, poate, dinainte
de ea ̶
printr-o obsedantă şi veşnică întoarcere…
Prof. Dr. Traian D. Stănciulescu
Universitatea „Al.
I. Cuza” Iaşi
Preşedinte al
Asociaţiei Române de Studii Semiotice
17 decembrie 2012, Iaşi
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu