Mă uit în zări spre lumină

Aştept printre valize de lemn, cerşetori, pelerini…

Merg pe-un peron părăsit

Unde miroase-a vin, vagabonzi şi fete uşoare;

Mă aşez pe-o lespede de granit

Şi aştept lângă duhuri intrate-n uitare,

Visând la o cană de-absint.

Alături dansează o balerină,

Un clovn ponosit face gesturi obscene,

Aud militari beţi strigând „hai liberare!”,

Ascult trompete şi tobe-n surdină.

Stau ghemuit pe banca de piatră,

E  pustiu şi e întuneric,  

Iar eu mă uit în zări spre lumină.

Aştept adiere de aripi

Stau dezbrăcat  pe glameia de lut,

Beau din pocalul durerii,

Mă întorc la  izvoare secate de mult

Şi privesc spre valea uitării.

 Mă las inspirat de cocori aurii,

Fecioare ce cântă la harpe,

Iar tu-mi şopteşti din prezent, din trecut

Şi rătăceşti în fraze deşarte.

Te-arăţi dezbrăcată-n oglinzi aurii,

Te alint la mine-ntre pleoape,

Frământ fericit bucata de humă

Şi-aştept adiere de aripi.

Şi-mi ţin de mână copiii

Pribegesc în abisul ultramarin,

M-afund în mlaştini şi smârcuri,

Rătăcesc în labirintul de linişti ce-au fost

Şi-mi ţin de mână copiii.

Ne ascundem împreună-n trecut,

Intrăm în livada cu vişini,

Ne reculegem în tăcerile lungi,

Ne scăldăm aripile ostenite.

Alunecăm toţi pe toboganul de bronz lustruit,

Cădem în adâncuri neîncepute,

Urcăm lin pe nori de ipsos cioplit,

Pe acorduri solemne, divine.

Petale de îngeri ne ning,

 Iar noi ne lăsăm purtaţi în derivă.

Dealul copilăriei

Mă-ndrept către dealul neînţărcat al copilăriei,

Unde zburdă în voie prunci, mirese, cortegii

Şi stau atârnate de cer

Ferestre gotice cu vitralii şi tabernacole;

Mă întorc mereu pe dealul copilăriei,

Încărcat cu catapetesme aurii, căpiţe de fân,

Copii trişti, ochi albaştri şi rugi.

Mă uit de-acolo în negura nopţii,

La steaua polară, la duhuri rătăcite prin văi

Şi aud apeluri de seară răstite.

Stau descălţat şi merg prin iarba plină de lacrimi,

Printre căpiţe de fân ascuţite,

Te caut mereu în labirintul baroc şi prăfos,

Printre îngeri, ghirlande şi locuri ferite.

Stăm în cerdacul cu liliac şi privim

La dealul neînţărcat al copilăriei.

Unu plus unu fac unu

Trăim într-o lume cioplită-n nisip,

Cu garduri înalte, cu crengi de aur, livezi înflorite şi duhuri văzute,

Stoluri de berze, sălcii plecate sub îngeri, 

Cuvinte din bronz se astern peste noi

În dangăt de clopot,

Logos divin şi nelinişti.

Pe cerul roz - plumburiu al iubirilor neîmpărtăşite,

 Pasc tacticos inorogi si cai verzi.

În livada cu mere-ncepute,

Stăm dezbracaţi de vina cunoasterii, ne ţinem de mână.

Cu legăminte, magie, îmbrăţişări şi strângeri de inimi,

Şedem amândoi pe patul de flori,

În groapa cu ismă, parfum de pelin şi de fân şi… poate,

Unu plus unu fac unu. 

Noi ne-ntâlnim pe furiş

Cuvintele traversează cerul copilăriei ,

Zidurile bântuite de vecernii tainice, cânturi sacre şi monotone, potire, cadelniţe,

Candelabre împăienjenite, sfeşnice prăfuite aruncate-n visare,

Hornuri fumegând şi ferestre-aburite,

Bucăţi de trecut şi prezent, intrate-n văzduhul cunoaşterii,

Tablouri cu cai înhămaţi şi muşcate-n fereastră

Se duc toate-n colbul cel veşnic.

Urlă emoţia reîntâlnirilor şi-a sufletului condamnat la surghiun şi întristare.

Prunii stau aplecaţi peste şura batrână, încărcată de poveşti şi urzeli fără sfârşit.

Fumez frunze de salcâm şi beau din roua dimineţilor leneşe de altădată,

Ne-mbrăţişăm în fânul uitării şi al speranţei

Şi totul  se topeşte de-atâtea emoţii şi atâta candoare.

Mirosul verde-amar de iarbă cosită mă-mbată

Şi nuduri grase,  gravide cu păr despletit, ţigănci deocheate şi salbe,

Dansează provocator pe cerul şi podul şi râul cu maluri moi, nisipoase;

Ne-nvârtim împreună pe norii uitării,

Plouă cu coroniţe albastre, bujori şi floarea miresii,

Clopotele bat iar de vecernii şi noi ne-ntâlnim pe furiş,

Sub candelabrul prăfuit şi zidul uitării.